ISTORICUL MONUMENTULUI

Important monument de artă şi vestită vatră monahală, Mănăstirea Zamfira a intrat în patrimoniului cultural naţional şi pentru ansamblul său pictural realizat de Nicolae Grigorescu.

Numele mănăstirii se trage de la cel al Jupâniţei Zamfira, soţia lui Manuil Apostol, omul de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, prins şi decapitat de turci la 1714. Rămasă văduvă, Jupâniţa Zamfira donează moşia sa bisericii pe care a început să o construiască în jurul anilor 1715-1720. Aceasta este biserica din cimitir, cu hramul Sfânta Treime, pe care o va termina nora sa, Smaranda, fiica lui Ion Aga Bălăceanu. Din pictura ei se păstrează până astăzi catapeteasma de zid, dar cu vremea biserica s-a degradat mult şi a cunoscut mai multe etape de restaurare.

Mitropolitul Nifon, primul Primat al României, cercetând eparhia găseşte biserica Mănăstirii Zamfira într-o avansată stare de degradare şi hotărăşte să zidească o alta mai încăpătoare. Construcţia noii biserici a început în 1855, un an mai târziu este încheiată după care, pentru împodobirea interiorului, este ales tânărul Nicolae Grigorescu, atunci în vârstă de 18 ani. Acesta a realizat întreg ansamblul mural şi icoanele din iconostasul lucrat în lemn de tei, în stil baroc, la Mănăstirea Căldăruşani. La icoana Maicii Domnului din iconoastas poate fi văzută semnătura lui Nicolae Grigorescu.

Tot atunci sunt ridicate chilii în care sunt aduse 36 de monahii şi surori de la Schitul Roşioara de lângă Filipeştii de Pădure, judeţul Prahova. Biserica mare este sfinţită la 8 septembrie 1857; cu timpul şi biserica veche din cimitir, unde se slujea de hram şi la pomenirea celor adormiţi, este restaurată. Toată averea Jupâniţei Zamfira, respectiv moşia şi conacul, ce dăinuie până astăzi, a revenit mănăstirii.

            După ridicarea noii biserici începe un program de muncă şi rugăciune la care participau pe lângă maici şi sătenii care nu aveau altă biserică decât pe cea a mănăstirii. Numărul monahiilor creşte, astfel că la sfârşitul anului 1950 în obşte erau 150 de vieţuitoare. Prin grija Patriarhului Justinian Marina s-a deschis un atelier cu patru secţii: covoare olteneşti, cusături artistice, ţesături alese şi tricotaje în care au fost angajate monahii.

Maicile aveau în grijă şi moşia, împărţită în teren arabil şi livadă, deasemenea grajdurile de vite şi cai, grădinile de zarzavat.

Decretul 410 din 1959 privind restrângerea vieţii monahale înseamnă şi pentru vieţuitoarele Mănăstirii Zamfira vremuri de prigoană, monahiile au fost obligate să părăsească sfântul lăcaş şi ajung să pribegească în lumea largă sau pe la rude.

În biserică s-a slujit în continuare, pentru enoriaşii din împrejurimi, preotul locuind în sat. Această situaţie s-a prelungit timp de zece ani, până când, în 1968 monahia Josefina Chirilă, stareţă la Schitul Sfânta Maria din Techirghiol, este numită ghid la Zamfira de către Patriarhul Justinian Marina. Se deschide un şantier pentru restaurarea chiliilor, care sunt dotate cu apă curentă, curent electric şi gaze naturale şi se ridică o nouă clopotniţă. Maicile care mai erau în viaţă se întorc la mănăstire şi astfel în 1975 obştea ajunge să numere 35 de vieţuitoare.

Cutremurul din 1977 a avariat grav biserica, ca urmare au fost necesare lucrări de consolidare a exteriorului, iar în perioada 1977-1980 s-a tencuit şi zugrăvit biserica.

În perioada 1976-1980 s-au făcut reparaţii şi la biserica din cimitir, tot atunci a fost repictată, în stil neobizantin, în frescă, mai puţin iconostasul de zid, care deşi nerestaurat păstrează până astăzi pictura veche. În biserica mică s-a slujit până în februarie 1990, când au fost terminate lucrările de restaurare ale picturii murale de la biserica mare. În 1994, Patriarhul Teoctist a dispus separarea mănăstirii de parohie, iar bisericuţa din cimitir a fost dată sătenilor.

 

În perioada 1986-1989 s-au desfăşurat lucrări de conservare şi restaurare a stratului pictural, lucrări încredinţate pictorului Ion Chiriac. Ansamblul mural mai cunoscuse o intervenţie de curăţare în 1952, când Patriarhul Justinian Marina a dispus spălarea zidurilor pentru a înlătura stratul de tempera pus la 1904, la indicaţiile Mitropolitului Ghenadie Petrescu, peste pictura originală, înegrită de fumul de lumânare. Cutremurul din 1986 a avariat clădirea stăreţiei, construcţie din 1935, care a fost consolidată în anii 1987-1988.

Între anii 2017-2022, ultima intervenţie la biserica mare s-a desfășurat, prin accesarea de fonduri europene, proiectul intitulat “Consolidare, restaurare, conservare şi punere în valoare arhitectura şi pictura murală a Bisericii Mari a Mănăstirii Zamfira Jud. Prahova – Executată a fresco de Nicolae Grigorescu”.

În curtea mănăstirii se află, în partea dreaptă a bisericii, mormintele a cinci membri ai familiei lui Nicolae Iorga: mama, un frate şi trei copii, iar în partea stângă a bisericii este mormântul profesorului de muzică psaltică Ştefanache Popescu, cel care s-a străduit să înveţe vieţuitoarele de aici muzica bisericească autentică. La Zamfira a trăit, timp de 11 ani, ieromonahul Gherasim Negulescu de la Mănăstirea Cheia, cel care a lăsat mănăstirii două manuscrise de psaltichie.

Mănăstirea are un muzeu care adăposteşte câteva obiecte vechi – icoane, vase de cult, broderii, cruci din metal – unele donate chiar de ctitorul mănăstirii, Mitropolitul Nifon, altele primite sau achiziţionate în timp.

În prezent trăiesc în Sfânta Mănăstire Zamfira 20 de vieţuitoare ce împletesc rugăciunea şi ascultarea, formând o obşte având ca păstor duhovnicesc pe Părintele Ieromonah Damian Bulz iar drept stareţă pe Monahia Minodora Ivănoiu.