Istoric

Dintre sihăstriile încropite de-a lungul timpului pe insorita vale a Teleajenului, Văleni, Cheia, Suzana și Crasna, aceea cu numele de Zamfira apare ultima, prin 1743 și, situație de excepție nu doar pentru această Vale, ea va avea drept ctitori doua femei: Zamfira, soția unui fost om de încredere al lui Brâncoveanu și pe Smaranda Bălăceanu, nora Zamfirei, femei despre a căror evlavie ți viață spirituală în Hristos este atestată și de un asemenea gest.

Ele ridică acest locaș pe suprafața unei livezi proprii, livadă a căror pomi fructiferi mai dainuie și astăzi și pe care descendenlele Zamfirei au smălțuit-o cu flori multicolore transformând-o pentru drumețul cel grăbit al acestor timpuri într-un dulce loc al amintirilor sale edenice… Biserica a fost concepută cu ancadramente din piatră armonios sculptată și cu pictură exterioară.

pictura

Un secol mai târziu în 1855, Nifon, Întâi Stătătorul de atunci al bisericii Țării Românești, înalța nu departe de vechiul lăcaș, o noua biserică, a cărei construcție și zugraveală vor dura trei ani sfințindu-se la 8 septembrie 1857. Cei care au pictat-o au fost doi adolescenți cu numele de Nicolae și Gheorghe Grigorescu.

Pentru viitorul mare artist român al penelului, N. Grigorescu, aceasta va fi prima exersare în stilul picturii monumentale. Realizând chipurile mai mari ale sfinților și coroanele lor în ulei iar celelalte părți în frescă, el nu banuise, probabil, ca peste puțină vreme fresca se va degrada, în timp ce părțile lucrate în ulei vor rămâne…

Dar greșelile de aici îi vor fi de mare învățătură la realizarea picturii următoarei biserici, cea de la Puchenii Mari unde trecerea timpului a fost suportată de pictură cu mult mai bine.

Ultima restaurare, impusă la mânăstirea Zamfira de consecințele cutremurului din 4 martie 1986, a durat trei ani și a izbutit să remedieze inclusiv stângăciile intervențiilor anterioare asupra valoroasei picturi grigoresciene.


Un secol mai târziu în 1855, Nifon, Întâi Stătătorul de atunci al bisericii Țării Românești, înalța nu departe de vechiul lăcaș, o noua biserică, a cărei construcție și zugraveală vor dura trei ani sfințindu-se la 8 septembrie 1857. Cei care au pictat-o au fost doi adolescenți cu numele de Nicolae și Gheorghe Grigorescu.

Pentru viitorul mare artist român al penelului, N. Grigorescu, aceasta va fi prima exersare în stilul picturii monumentale.

Realizând chipurile mai mari ale sfinților și coroanele lor în ulei iar celelalte părți în frescă, el nu banuise, probabil, ca peste puțină vreme fresca se va degrada, în timp ce părțile lucrate în ulei vor rămâne…

Dar greșelile de aici îi vor fi de mare învățătură la realizarea picturii următoarei biserici, cea de la Puchenii Mari unde trecerea timpului a fost suportată de pictură cu mult mai bine.

Ultima restaurare, impusă la mânăstirea Zamfira de consecințele cutremurului din 4 martie 1986, a durat trei ani și a izbutit să remedieze inclusiv stângăciile intervențiilor anterioare asupra valoroasei picturi grigoresciene.

Astăzi, mânăstirea numără 40 de maici, față de începutul acestui secol când, cum spunea Iorga, “80 de ființe despărțite de lume, care li se pare prea zgomotoasă și incurcată” constituiau soborul ei.

Poate și pentru că se află la cea mai mica distanță de Vălenii de Munte (17 km), Iorga, în graba-i productivă, poposea cel mai adesea la această mânăstire unde și-ar fi dorit la un moment dat să-și aibă chiar și mormântul.

Dar, ca și în cazul celuilalt mare botoșenean, Eminescu, oamenii, posteritatea, au decis și pentru el altfel.

Faptul nu i-a putut împiedica însă pe ceilalți cinci membrii ai familiei sale să rămână pentru odihna cea de veci la umbra crucilor din cimitirul frumoasei mânăstiri Zamfira până la Învierea de Apoi.

Viewty